Edward Jenner a demonstrat în 1796 că variola poate fi învinsă cu ajutorul unui vaccin, iar în 1881 Louis Pasteur descoperea un vaccin pentru temuta holeră. Entuziasmul stârnit de aceste descoperiri epocale a dus ulterior la dezvoltarea vaccinologiei, un domeniu nou al medicinei, cu legături strânse cu microbiologia, imunologia şi genomica.
Vaccinurile sunt o metodă eficientă de prevenție a bolilor infecțioase. Vaccinurile conțin, în mod clasic, unul sau mai multe antigene sau componente similare de la un agent infecțios, îmbunătățind imunitatea în cazul bolii cauzate de respectivul agent prin inducerea unui răspuns imun specific. Prezența vaccinurilor a redus incidența și mortalitatea cauzată de variolă, tetanos, rujeolă, oreion, hepatită B și meningită. Însă vaccinologia are încă de răspuns multor provocări, până în momentul actual neexistând de exemplu un vaccin complet sigur sau eficient împotriva unor agenți patogeni precum tuberculoza, malaria sau a altor boli tropicale, boli care încă afectează un procent important din populație.
Scopul vaccinării este inițierea unui răspuns imun specific, protectiv și eficient la populația vaccinată. Dar acest lucru se întâmplă rar, fapt ce evidențiază variabilitatea sistemului imunitar al gazdelor. În momentul de față, factorii cunoscuți ce pot influența răspunsul imun indus de vaccin sunt sexul,vârsta, etnia, comorbiditățile, sistemul imunitar și fondul genetic.
Scurtă istorie a vaccinologiei
Evoluția vaccinurilor este împărțită în două etape - prima generație de vaccinuri, acestea conțin agenți patogeni inactivi, sub formă complet atenuată sau activă - a doua generație - aceste vaccinuri conțin componente din celula microbiană. Aceste vaccinuri se bazează pe tehnici ce presupun tehnologia ADN-ului recombinat sau vizează chimia polizaharidelor (molecule ce intră în compoziția agentului patogen).
În secolul al 19-lea, Luis Pasteur a descris procesul de atenuare a unui agent patogen și a descris implicațiile pe care acesta l-ar putea avea pentru imunizare. Principiile trasate la acel moment, izolarea, inactivarea și administrarea stau la baza dezvoltării vaccinurilor din prima generație, devenind regulile de bază ale vaccinologiei. Primul vaccin a fost vaccinul antirabic, creat de către Luis Pasteur.
Cercetarea vaccinurilor a luat un avânt deosebit după creșterea domeniului genomicii, parte a medicinii, ce se ocupă cu studiul genomului uman, totalitatea genelor și a informațiilor ereditare (studiul ADN-ului și a informației transmise ereditar). Descifrarea acestor informații a devenit un element important în înţelegerea răspunsului imun declanșat de vaccin. Prin aceste metode s-ar putea personaliza un vaccin pentru anumite grupe de populație.
Toate vaccinurile existente au în compoziția lor microorganisme omorâte, atenuate sau componente din acele microorganisme (toxinele produse, antigene, polizaharide purificate). Pornind de la principiile lui Pasteur și aplicând metode avansate tehnologic, s-au produs vaccinurile ce protejează împotriva bolilor copilăriei - rujeola, rubeola, oreionul și varicela, sau au dus la eradicarea unor boli considerate mortale. Obținerea unui vaccin este un proces complicat, mai ales în cazul agențiilor ce nu pot fi cultivați în laborator. Diferitele reacții adverse raportate pe întreg mapamondul rămân o problemă complexă ce trebuie investigată suplimentar și riguros.
Răspunsul la vaccin
Sistemul nostru imunitar este responsabil cu analiza, recunoașterea și producerea unui răspuns adecvat în momentul în care ne expunem la un agent patogen. Această capacitate se bazează pe modul de funcționare al celulelor specifice implicate în procesul respectiv. Constituția genetică a unui individ produce variabilități la nivelul răspunsului imun deoarece bagajul genetic diferă de la individ la individ. Studiile recente urmăresc modul în care factorii genetici și de mediu influențează diversitatea susceptibilității față de un agent patogen și implicit diferitele răspunsuri imunitare. Un studiu realizat pe gemeni ce au fost vaccinați cu același vaccin a observat o diferență a răspunsului imun. Totalul de anticorpi produși a variat în proporție de 89% în cazul vaccinului anti-rujeolă și 46% în cazul vaccinului anti-rubeolă.
Heterogenitatea și diversitatea rămân în continuare obstacole în obținerea unui vaccin ce ce poate fi utilizat de întreaga populație. Deoarece reacționăm diferit la o infecție și răspunsul nostru o să fie diferit, de la persoană la persoană. Interacțiunea noastră, ca individ, cu un agent patogen se realizează la nivel molecular și genetic. Ideea că genetica influențează răspunsul imun este un concept nou, dar analizat din ce în ce mai amănunțit, întrucât există mai multe gene ce sunt implicate în toate procesele răspunsului imun. Genomica, știința ce studiază genele din organismele vii, a început să se întrepătrundă în vaccinologie tot mai mult.
O altă știință ce este adăugată în ecuație este epidemiologia. Epidemiologia se ocupă cu studiul cauzelor și natura epidemiilor, precum și măsurile ce pot fi luate pentru a le preveni sau combate.
Ritmul accelerat cu care evoluează tehnologia în ziua de astăzi este favorabil cercetărilor din domeniul vaccinologiei. Scopul acestor cercetări este studierea variabilității individuale, influența imunității dobândite prin vaccinare și a imunității moștenite. Răspunsul la vaccin este un cumul de interacțiuni la nivel celular, rezultatele fiind mediate de genetic. Deși, la nivel teoretic, este de așteptat un răspuns previzibil, experiențele ultimilor ani contrazic acest fapt. Evoluția constantă a agenților patogeni și variabilitatea genetică reprezintă necunoscutele din ecuația vaccinurilor.
În momentul de față avem 4 categorii de vaccinuri
1. Vaccin cu microorganism ucis, agentul fiind inactiv. (sunt dificil de cultivat) - antipolio, antigripal, antirabic, antiholeric oral.
2. Vaccin cu microorganism viu atenuat, agentul patogen este necauzator de boală - antipolio, antigripal intranazal, ROR.
3. Vaccin ce conţine o subunitate din organismul patogen, porţiunea este purificată. Avantajul major este faptul că nu necesită cultivare, dar identificarea componentelor ce pot declanșa un răspuns imun este complexă - anatoxina difterică, anatoxina tetanică, anatoxina pertussis, vaccin hepatic B.
4. Vaccin ce conţine o subunitate legată de o proteină transportor. Componenta utilizată produce un răspuns slab, este de sine stătătoare, dar devine imunogenă când este legată de proteină. Dezavantajul aceste metode este reprezentat de necesitatea cultivării microorganismului pentru a obține componenta dorită - vaccin meningococ A, C, vaccin Haemophilius influenza, vaccin pneumococ.
Știați că:
Maurice Ralph Hilleman (1919 - 2005) a fost un microbiolog american, specializat în vaccinologie, care a dezvoltat peste 40 de vaccinuri, deţinând recordul de productivitate în acest domeniu. În întreaga lume există cca 14 vaccinuri în schemele obligatorii de vaccinare. Dintre acestea, Hilleman a dezvoltat opt: cele pentru rujeolă, oreion, hepatită A, hepatită B, varicelă, meningită, pneumonie și bacterii Haemophilus influenzae.
Ion Cantacuzino (1863 - 1934) a fost un medic și microbiolog român, fondator al școlii românești de imunologie și patologie experimentală. Ion Cantacuzino a făcut numeroase cercetări privind vibrionul holeric și vaccinarea antiholerică, imunizarea activă împotriva dizenteriei și febrei tifoide, etiologia și patologia scarlatinei. Pe baza cercetărilor privind vibrionul holeric, Cantacuzino a pus la punct o metodă de vaccinare antiholerică, numită „Metoda Cantacuzino”, metodă folosită și astăzi în țările unde se mai semnalează cazuri de holeră. Datorită lui Ion Cantacuzino, România a fost a doua țară din lume, după Franța, care a introdus în 1926 vaccinul BCG („Bacilul Calmette-Guérin”), având germeni cu virulență atenuată, pentru vaccinarea profilactică a nou-născuților împotriva tuberculozei.